totul pare perfect:
- actori senzationali (atat di caprio cat si kate winslet), un scenariu misto (nici nu era greu dupa romanul lui yates pe care unii il considera capodopera), replici exceptionale ("Frumusetea adevarului: Toti il recunosc, indiferent de cat de mult au trait fara el.Nimeni nu uita adevarul, Frank, doar invata sa minta mai bine"), disperarea are un touch a la fitzgerald - (vise spulberate ale unor "oameni speciali"), imagine misto, incadraturi perfecte (bibilite, e drept), filmat a la carte (lectii de plan contraplan, travelling usor cand ameteste personajul...bla bla), muzica frumoasa ca sa dramatizeze momentul, simboluri cat cuprinde (personajul e diferit de ceilalti - cum aratam asta? el sta, se uita in gol, iar ceilalti trec de-o parte si de alta a lui, grabiti..bagam si putina m. simfonica, sa simtim cum trebuie momentul)
ce mi-a displacut e acel aer de usoara facatura pe care o au filmele lui mendes (da, atat american beauty, cat si road to perdition)..genul soap pentru artisti..si e trist ca desi te prinde (nu m-am uitat deloc la ceas), simti ca filmul n-a intrat deloc in intimitatea personajelor. poate la unele genuri de filme nu e nevoie, dar aici tocmai despre asta era vorba.
in toata grandoarea asta iti dai seama ca iti lipsesc momentele dintre certurile celor 2. Din cauza asta, cea mai buna secventa - geniala, recunosc - e un mic dejun in care nici unul nu ridica vocea, vorbesc niste banalitati ca majoritatea dintre noi, dar acolo simti cu adevarat nefericirea. din pacate e cam singura...
o cronica la care subscriu:
http://movies.nytimes.com/2008/12/26/movies/26road.html
3 comentarii:
du-te sa vezi 'frost/nixon', pe mine m-a dat pe spate! acolo ron howard (cine ar fi crezut? oricum e cel mai bun film al sau) chiar reuseste sa intre in 'intimitatea' (aia care e) a lui nixon prin citeva detalii - pe care interpretarea coplesitoare a lui frank langella le face time-deep...
sincer, oricit de gut-wrenching e rourke in 'wrestler', eu i-as da oscarul si-mai-veteranului langella!
abia astept sa-l vad :)
di caprio e f. tare aici. mi se pare din ce in ce mai versatil.
am auzit ca si sean penn stie meciul in milk, so, we'll see...
si pentru mine a ramas ca un film al actorilor...cred ca l-as fi apreciat mai mult daca nu as fi vazut la scurt timp climatele lui ceylan cu aceeasi distanta si lipsa comunicarii intr-un cuplu...interesant e ca si acolo una din cele mai sugestive scene pune fata in fata personajele la o masa intr-o tacere apasatoare
Trimiteți un comentariu