pnin

"...pe la începutul anilor '30, Pnin, însurat şi el pe atunci, îşi însoţise nevasta la Berlin, unde voia să participe la un congres de psihoterapie, şi într-o seară, la un restaurant rusesc de pe Kurfürstendamm, o revăzuse pe Mira. Schimbaseră cîteva vorbe, ea îi zîmbise ca altădată pe sub sprîncenele negre, cu şiretenia ei timidă dintotdeauna; conturul pomeţilor ei proeminenţi, ochii alungiţi şi subţirimea braţului şi a gleznei erau neschimbate, erau nemuritoare; pe urmă i se alăturase soţului ei, care îşi lua paltonul de la garderobă, şi asta fusese tot - dar junghiul de tandreţe rămăsese asemenea contururilor vibrante ale unor versuri pe care ştii că le ştii, dar nu ţi le poţi reaminti".

Nu voi explica pe larg de ce am subliniat mai sus cele două propoziţiuni. Ele sînt pentru mine cele mai potrivite pentru a da intensitatea electrică a sentimentului altfel inefabil: o străfulgerare la întîlnirea dintre un nimic al micului infinit (o scenă la garderoba unui restaurant...) şi infinitul mare, zis şi nemurire, răsfrînt în "subţirimea braţelor şi a glezenei neschimbate" la o femeie iubită cîndva.

(cosasu si enigmistica tandretei, in dilema veche)